De ce, parca odata cu timpul, dezamagirile in dragoste devin tot mai profunde, parca tot mai dureroase?
Poarte pentru ca odata cu ele ne mor si sperantele si curajul de a mai spera spre ceva mai bun, spre o noua sansa.
Timpul parca incepe sa ne inghita intr-o gaura neagra, intr-o bucla atemporala in care viata se limiteaza la un acum care mereu este sortit esecului, la un acum care nu se mai intampla, la un perpetuu "poate data viitoare va fi altfel" sau "poate urmatorul sau urmatoarea va fi ce trebuie".
Dupa o anumita vreme parca simti ca te strange timpul ca si o piele uscata; un timp neglijat pana acum isi cere drepturile, un timp pe care l-ai pierdut iti reproseaza abandonul lovindu-ti obrazul cu primele riduri, cu primele cute in coltul ochilor.
In ce contracte de job ti-ai abandonat fericirea? In ce brate trecatoare ti-ai consumat forta si pofta de a iubi? Cu cate cuvinte spuse in van ai epuizat tot ce ai fi putut simti mai frumos, mai gingas si mai autentic?
Mi-e sila de mine pentru tot ce nu am stiut sa pastrez cum se cuvine, pentru tot ce nu am fost in stare sa astept cu rabdare, pentru toata iubirea ce am terfelit-o numind-o iubire, pentru tot ce am spus ca sunt si nu m-am putut ridica la nivelul de a fi.
Viata e singura scoala in care inveti lectia abia dupa ce ai dat examenul, in care inveti in final sa iti fii propriul profesor si propriul parinte si propriu prieten si propriul partener in cele mai dificile momente. Inveti ca pana la urma esti numai tu si Dumnezeu. Ca golul din suflet se umple doar pe verticala, ca iubirea nu o gasesti si nici nu o amplifici la orizontala.
Inveti singur, pe inima ta pe care toti cei ce placa o lasa deschisa ca pe o rana, pe sufletul tau lasat in curent cu usile in vant. Oamenilor le plac portitele deschise...
"Iar timpul creste-n urma mea. Ma-ntunec..." (M. Eminescu)
